La început, sunt uşor confuză când mă gândesc cărei generaţii îi aparţin. De mică nu am stat unde-mi era locul. Trasă mereu înainte de o soră mai mare, m-am bucurat de poziţii privilegiate în diverse grupuri. La grădiniţă îmi amintesc că jocurile celor de seama mea mi se păreau ori plicticoase, ori teribil de periculoase, nu le înţelegeam şi mă speriau cumplit zgomotele care imitau sirenele de poliţie, pompieri ori salvare. Aşa că fugeam într-un suflet la grupa mare ale cărei activităţi le găseam mereu captivante, iar prezenţa celorlalţi mai mari decât mine mi se părea firească. Rezultate excepţionale la şcoală nu am avut care să îmi permită să avansez diferit faţă de ceilalţi colegi. Eram un copil normal, ataşat de alţii mai mari.

Dar pe măsură ce am crescut m-am simţit deosebit de atrasă de generaţia mea, adică toţi cei născuţi  în ’82. În afară de faptul că avem dezvoltată o dependenţă faţă de untul de arahide ori faţă de batoanele din lapte praf, simt că sunt lucruri care ne leagă puternic, mai mult decât poate fi explicat sau demonstrat. Trăim intens, la maxim. Suntem exuberanţi. Socializăm cu toate categoriile de vârstă. În afară de evenimentele trăite împreună la aceeaşi vârstă sunt lucruri care ne fac să fim croiţi parcă după acelaşi tipar.

Ca o încercare de a explica acest mister, specific cred, fiecărei generaţii în parte, am pornit să caut răspunsuri. Dar oricât m-aş strădui să adun teorii sociologice ori comportamentale, adevărul rămâne acelaşi: există o familiaritate care sparge graniţele protocolarului, există un ataşament, care face să simţim că suntem cu toţii în aceeaşi barcă. Ridurile sau cearcănele nu mai sunt parcă o problemă când le întâlneşti pe feţele altora ca tine, eşecul devine mai uşor de suportat când vezi că nu eşti singurul care a fost înşelat. Brusc, viaţa devine o călătorie, de cele mai multe ori amuzantă, când e trăită în grup.

Au fost şi momente când slăbiciunea mea pentru colegii de generaţie m-a împins la acţiuni impulsive, necugetate. Diferenţa e că nu le  regret, chiar dacă rezultatele m-au dezamăgit. E vorba de o afecţiune necondiţionată. Suntem legaţi cu legături care nu se văd, ne strigă un glas care nu se aude decât pentru noi.

Adesea mă întristez, gândindu-mă la cât de împrăştiaţi suntem în toate colţurile lumii. De multe ori am nevoie de stabilitatea pe care numai  "cineva ca mine",  o poate oferi. Aşa am ajuns să preţuiesc nespus pe toţi cei de-o seamă care au rămas prin preajmă. Relaţiile de prietenie cu colegii de generaţie, îmi oferă echilibru. Mă inspiră, mă bucură.  După altele tânjesc să se întâmple… Oare nu vezi cât de apropiaţi putem deveni?

Sunt multe lucruri care abia acum stau să se descopere. Timpul din copilărie petrecut uşor departe trebuie oarecum recuperat. Am nevoie să ştiu care sunt lucrurile care ne leagă.  Căutarea continuă…

Articole - Comentarii