August, 25 – ziua care anunţa sfârşitul vacanţei. Planurile abia acum începeau. Termenul limită: Crăciunul. Trebuia să mă acomodez cu un alt stil de viaţă, trebuiau să se aplice cu stricteţe toate lucrurile pe care deja le programasem în minte. Dar toamna aceasta mi-a arătat cât de imprevizibilă poate să-i fie răceala. Altfel spus, realitatea a fost departe de plăsmuirile minţii mele. Trebuie subliniat faptul că ceea ce îmi doream era normalul. Nimic care să depăşească vreo normă ştiută de toţi. De vise, nici vorbă. Şi totuşi, lupta mea după normal a dus la nopţi nedormite, clipe de spaimă ori momente de panică.

Am încercat să mă agăţ de lucruri care puteau să-mi ofere speranţă şi confort. Să fac tolerabilă situaţia prin care treceam. Rezultatul a fost dezamăgire cu gust de obişnuinţă. Deasupra, au dat buzna veşti care-mi tulburau rarele momente de linişte. Mă învârteam în cercuri fără noimă, asemenea frunzelor de-afară. Simţeam cum cel mai mic firicel de stabilitate fusese spulberat odată cu vântul care anunţa iarna. Mustul de pe masă trimitea cu gândul la vara verde, la gândurile închegate atunci. Acum arăta spre stupiditatea logici mele. A fost o vreme când credeam zicala: Orice porc chior întâlneşte o oglindă. Dar toamna asta rece a aburit orice sticlire.

În lungile conversaţii la telefon cu prieteni, o voce s-a ridicat mai presus de celelalte, cu o întrebare pe cât de naturală, pe atât de puternică: N-ai vrea să ajuţi?... Am răspuns repede că mi-ar plăcea să fiu de ajutor. Atunci am descoperit dulceaţa şi delicateţea pe care o pot oferi femeile una alteia în vreme de nevoie. Atunci am aflat că ajutând poţi ieşi din propria stare de rău. Bucuria de a dărui produce minuni. Chiar împărţind din momentele triste şi altora, poţi oferi ajutor şi mângâiere. Am simţit cum priviri empatice, atingeri afectuoase şi vorbe încurajatoare pot să devină balsam vindecător.

Crăciunul bate la uşă. Acum sunt parte din proiecte măreţe la care nici nu visam că voi fi implicată. Depăşesc prin frumuseţe şi semnificaţie orice plan după care sufeream că nu i-am văzut împlinirea. Vise năruite. Zbateri. Anxietate. Toate sunt doar picături de ploaie, căzute în pământ însetat. Ploaia care rodeşte. Chiar dacă devine neplăcută, fără ea nu există roade. Soare permanent creează deşert.

Aşa am învăţat să primesc, chiar să caut răspunsuri sincere când întreb: Ce faci?  tocmai pentru că am văzut cum un răspuns trist aduce în final prospeţime, viaţă şi trebuie acceptat şi primit ca atare. Crăciunul l-am primit în acest an cu dedicaţie specială: Totuşi întunericul nu va împărăţi veşnic pe pământul în care acum este necaz. Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină. Căci un Copil ni s-a născut...Îl vor numi: Domn al păcii...

Articole - Comentarii