O RECENZIE A FILMULUI LEII MOR PENTRU MIEI

Filmul Leii mor pentru miei (Lions for Lambs), care a rulat în iarna acesta pe marile ecrane constănţene, aduce în atenţia spectatorilor întrebări parcă ocolite în agenda publică actuală. Unul din punctele sensibile atinse este legătura dintre libertatea de exprimare şi puterea politică, exploatate în film prin relaţia dintre un jurnalist şi un politician. O prezentare critică a fimului sus amintit este binevenită, având în vedere că rolul presei a crescut în politică, devenind de multe ori participant activ în comunicarea politică. În acest context, principala preocupare a acestei analize este de a urmări felul în care filmul abordează  graniţa dintre imparţialitate şi încadrarea media pentru ştirile TV.

O simplă vizualizare a trailer-ului sau o  cititre schematică a sinopsisului pentru Leii mor pentru miei, ar duce la ideea unei pelicule uşor propagandistice. Se ştie clar după nenumărate experimente, cum ar fi şi cel al lui Carl Hovland  că un mesaj va fi receptat, dacă emiţătorul se bucură de credibilitate în rândul audienţei.  Mai mult, cu o sursă potrivită poţi creşte eficacitatea mesajului. Iar echipa de actori din filmul Leii mor pentru miei, formată din Tom Cruise în rolul senatorului republican Jasper Irving, Meryl Streep întruchipând-o pe reportera de televiziune Janine Roth, iar profesorul universitar Dr. Malley interpretat de Robert Redford, ar întrări argumentul credibilităţii. Ce alţi actori americani au trecut testul timpului şi se bucură de notorietate crescândă în rândul populaţiei din SUA? Iar un mesaj purtat de acest încântător trio ar lovi ţinta cu efect maxim. Şi totuşi, odată vizionat filmul, lucrurile vor căpăta un alt contur.

Considerat pe multe formuri o expunere echilibrată (echidistantă), tocmai prin multitudinea punctelor de vedere prezentate, filmul nu scapă de comentariile care vizează o comunicare intenţionată. Astfel, tehnica utilizării mesajului bilateral se dovedeşte o alegere potrivită, având în vedere că este mai eficace la persoanele care iniţial s-au opus mesajului şi care au o pregătire şcolară mai mare, spune cercetătorul Hovland. Prezentarea bilaterală ar produce dubii celor care nu sunt familiarizaţi cu argumentele contradictorii. Nu este însă cazul vremurilor noastre, unde dezbaterea publică este mai mult decât esenţa funcţionării spaţiului public al lui Habermas . Prin omniprezenţa sa în buletinele de ştiri, în prime-time-ul grilelor TV, devine o utilizare overloaded. Respectând cu fidelitate tiparele de gândire contemporane, filmul reuşeşte să realizeze un proces de translare a unor subiecte atemporale, într-un idiom familiar. Chiar regizorul filmului, Robert Redfort mărturiseşte că filmul este o poveste despre cum să faci alegerea corectă, dar este şi un film care vorbeşte depre cât de uşor este să nu faci nicio alegere .

Nu este vorba despre un film de acţiune, chiar dacă Tom Cruise are un leading rol şi nici unul despre modă ca apariţia din Diavolul se îmbracă de la Prada, a lui Meryl Streep. Mai degrabă, filmul Leii mor pentru miei, poate fi privit ca un dialog în acţiune. Considerat aproape un documentar, care redă un crâmpei din viaţa reală, aş înclina să-l apropii de un ciné-verité. Personalităţi politice reale apar în fotografiile din biroul de senator, iar momentul acţiunii se desfăşoară la distanţă de şase ani de la atacul terorist care a declanşat războiul împotriva terorismului. De aceea, decorul, tema şi personajele apropie pelicula de un gen jurnalisitic, un cinematograf adevăr, care constă în surprinderea pe viu a realităţii.

Povestea se petrece simultan pe trei planuri: în biroul senatorului Jasper Irving (Tom Cruise), care îi dezvăluie unei experimentate jurnaliste de televiziune, Janine Roth (Meryl Streep), o nouă strategie de luptă în războiul împotriva terorismului; în biroul unui profesor universitar dr. Malley (Robert Redford), care se confruntă cu studentul Todd (Andrew Garfield) inteligent, dar blazat, în pericol de a nu-şi valorifica  potenţialul pe care îl deţine.  Al treilea plan constituie de fapt desfăşurarea strategiei militare pe care senatorul o destăinuie jurnalistei, având ca protagonişti doi dintre foştii studenţi ai profesorului Malley.

Biroul senatorului cuprinde numeroase elemente de setting, iar analiza de faţă vizează conţinutul mesajului pentru a descoperi care sunt valorile vehiculate, semnele şi simbolurile curente. Semiotica  aminteşte că fiecare informaţie poartă o semnificaţie. Nici un semn nu este întâmplător. Astfel, decorul întunecat şi sobru al biroului de congresman contrastează cu tradafirii albi care se întâmplă adesea să compună prim-planuri. Efectul dramatic creşte prin îmbinarea de trandafiri albi, cu gloanţe şi sânge în Afganistan.

Un alt plan de acţiune, un alt birou, de data aceasta mult mai luminos. Nu pare la fel de spaţios ca cel al senatorului, tocmai prin rafturile înalte de cărţi care creează o atmosferă liniştită. Spectatorului i se dă şansa să respire vizual prin abundenţa luminii de dimineaţă. Dialogul dintre profesorul universitar şi student  nu oferă însă secvenţe mai relaxante. Dimpotrivă, întrebările usturătoare ating aici un climax. Totuşi, Robert Redford în cămaşă albastru deschis, care îi evidenţiază privirea senină ca cerul, reuşeşte să domolească pe alocuri avalanşa de confruntări şi contraziceri. Chiar dacă scenele sunt statice, tensiunea prevalează.

Acest student la Ştiinţe Politice din biroul universitarului, consider că este un personaj pivot, care funcţionează ca o legătură (un bridge) între film şi realitate. Întreg scenariul, scris de Matthew Carnahan, este astfel construit încât se simte cum responsabilitatea de a lua o hotărâre grabnică este plasată pe umerii tânărului student. Faptele din planul de acţiune din Afganistan dau impresia că sunt desfăşurate sub privirea studentului Todd. Acestuia i se propune un deal ispititor: să nu mai frecventeze cursul profesorului său, în schimbul unui modest 9 (nouă). Todd şi dr. Malley reprezintă pe de o parte studentul înzestrat cu un potenţial bogat, dar căruia îi place viaţa bună cu multă distracţie, iar de cealaltă parte, profesorul idealist care crede în forţa educaţiei de a identifica şi de a valorifica talentul. Tocmai de aceea acest tête-à-tête sparge dimensiunea liniară a filmului. Discuţia dintre student şi profesor are un ton familiar. O regăsim în sălile noastre de curs, în casele noastre cu părinţii sau profesorii noştri.
 

În ce să-mi investesc viaţa? Care este job-ul cel mai potrivit pentru mine? Munca mea înseamnă mai mult decât achitarea de impozite şi facturi? Ce este riscul, dar curajul? Ce presuspune un angajament? Oare am luat decizia cea mai bună? Aceleaşi întrebări care au stârnit generaţie după generaţie, devin subiect de dialog în întâlnirea dintre Todd şi dr. Malley. Diferit este doar răspunsul pe care studentul îl are de dat, adică răspunsul pe care fiecare spectator este provocat să-l ofere. Dincolo de a propune o variantă de răspuns, filmul conţine o copleşitoare mărturie a curajului, prin gestul soldaţilor de a primi cu pieptul deschis ploaia de gloanţe.

Lăsând la o parte elementele de compoziţie, filmul reiterează un adevăr experimentat în conflicte militare din ultima jumătate de secol: un război trebuie câştigat mai întâi în mass-media pentru a avea sorţi de izbândă. Este argumentul care explică eşecul americanilor din Vietnam, dar şi apariţia războiului mediatic ca un nou tip de conflict, în Kosovo 1999. De aceea, se justifică dorinţa senatorului Irving de a câştiga simpatia jurnalistei TV. Mai mult, într-o analiză a discursului ştirilor, John Hartley afirmă: Statul nu are nevoie de instrumente de control direct, deoarece se poate baza pe contacte de culise pentru a păstra ştirile pe placul său . Chiar dacă jurnalista conştientizează locurile comune din discursul senatorului, chiar dacă adresează lapidar întrebări care îi oferă în ascuns un control în desfăşurarea dialogului, Janine Roth se vede prinsă în a formula ştirea, despre atacul surpriză în Afganistan, în concordanţă cu cerinţele trustului de presă pentru care lucrează, adică a susţine varianta senatorului. Ea devine exemplul jurnalistului care trebuie să ştie cum să relateze versiunea de ştire cea mai aproape de adevăr astfel încât să rămână sub mantia impraţialităţii şi să ofere spleen-ul cerut.

Aşa cum s-a subliniat în introducere, obiectivul principal în demersul de faţă este de a urmări felul în care filmul abordează  graniţa dintre imparţialitate şi încadrarea media pentru ştirile TV. Conceptul de încadrare media prezintă o nouă paradigmă care înlocuieşte disputatul bias media. În încercarea de a înţelege distincţia dintre bias şi încadrare, câteva caracteristici dominante ale ştirilor TV vin să facă lumină. În peisajul media de azi, ştirile TV sunt rapide, actuale, directe, live şi poate biased. Cineva (ceva) este bias atunci când este nedrept în judecăţile şi deciziile sale deoarece se lasă influenţat mai mult de opinii, decât să considere faptele . În lumina definiţiei de mai sus, se poate spune că bias este o acuzaţie generală care susţine că ştirile nu sunt ce ar trebui să fie. Iar acest aspect se impune subliniat: trebuie conştientizată puterea televiziunii, rolul pe care îl joacă pe scena politică. Datorită tehnologiei, aparent putem să obţinem informaţii în timp real, pe măsura ce evenimentul se desfăşoară şi credem că avem acces la adevăr, că suntem parte la evenimentele lumii. În realitate, există riscul de a supraaprecia media, un pericol de a crede în propria-i retorică. Această iluzie este creată prin faptul că televiziunea asigură calea spre cunoaştere, pentru orice persoană, fie că e vorba de soldat, om de stat sau de cetăţean. Câteodată impresia de obiectivitate este dată de transmisiunile live. Nu trebuie să uităm că şi în aceste cazuri un unghi de abordare a problemei poate da o informaţie total diferită faţă de un altul.

Dar, deosebirea principală dintre unghiul de abordare (spleen-ul) şi problema obiectivităţii (biased sau nu) este sumarizată de doi cercetători americani: Membrii audienţei pot fi în stare să detecteze dacă o relatare este îndreptată împotriva unui anumit candidat politic. Dar ei nu pot detecta la fel de uşor dacă un eveniment este ambalat ca un anumit tip de povestire. Încadrarea media poate avea efect asupra modului în care publicul interpretează o problemă în final . Unghiul de abordare furnizează contextul în care o ştire este construită şi aşa cum prezintă teoreticianul Tankard, sugerează care este problema prin utilizarea selecţiei, sublinierii, eliminării şi elaborării, tehnici care încurajează subiectivitatea. Asupra hotărârii unghiului de abordare se duce în film lupta dintre jurnalist şi politician. Acest conflict puternic de interese este redat cu exactitate: media doresc libertate, militarii vor control, politicienii – mai multă putere în urma victoriei.

Prin structură, prin compoziţie, prin subiectul abordat, filmul poate fi considerat o încercare de a oferi semnificaţie jertfelor din războiul împotriva terorismului - din film, dar şi din realitate. În aceeaşi direcţie, filmul poate fi socotit o tentativă de a lucra la nivelul disonanţei cognitive. Pe scurt, disonanţa determină un sentiment de anxietate sau de nelinişte şi apare mult mai frecvent în cazul deciziilor de mare implicare emoţională. O strategie folosită pentru a reduce acest fenomen este de a căuta confirmări şi opinii din exterior pentru a confirma înţelepciunea alegerii făcute. O posibilă explicaţie care sprijină  ipoteza disonanţei cognitive, poate veni din faptul că, audienţa pentru care a fost construit mesajul  Leii mor pentru miei este în primul rând naţiunea americană, care în timp de război are nevoie să audă, să-i fie recunoscut efortul, să creadă în valoarea efortului său.

Aşa cum spuneam, fiecare element din compoziţia filmului trimite la o semnificaţie. Lărgind analiza, privind producţia în ansamblu, două aspecte atrag atenţia receptorului critic: timpul record de filmare şi momentul apariţiei în plină campanie electorală în Statele Unite ale Americii. Aşadar, se pare că ideea centrală a filmului este de a începe cu adevărat să ne punem întrebări care să depăşească zgârâieturile de suprafaţă.
Ştii deja ce notă o să iei?




Notes

• BBC English Dictionary. [1993]. London: Harper Collins Publishers.
• Habermas, Jürgen. [1996]. The Public Sphere, în Media Studies. A Reader (ed) Paul Marris, Sue Thornham, Second Edition, Edindurgh University Press.
• Hartley, John. [1982] (1999). Discursul ştirilor. Iaşi: Editura Polirom.
• Severin, Werner J. şi Tankard, James W. Jr. (2004). Perspective asupra teoriilor comunicării de masă. Iaşi: Editura Polirom.
• www.cinemagia.ro

Articole - Comentarii