La revedere grădiniţă dragă,
La revedere noi plecăm...

Mi-am descheiat funda roşie de le şorţuleţ şi m-am descălţat de sandale. Gata. S-a terminat. Am spus un La revedere Doamna educatoare şi am alergat la prima păpădie pe care am văzut-o în curtea grădiniţei. Am suflat cu toată puterea în ea şi am privit cum puful se împrăştie. Ce privelişte!...Simţeam că plutesc şi eu asemenea pufului de păpădie. Nici urmă de tristeţe. Nu înţelegeam lacrimile mamei de la serbarea care tocmai se încheiase. Ştiam că la toamnă voi avea o uniformă mult mai interesantă cu şorţuleţ pepit. Mă simţeam MARE,  pentru prima dată în cei şapte ani de viaţă.

Acum, miroase a vară din nou. Acelaşi cântec se aude la fiecare grădiniţă din oraş. Şcolile generale îşi trimit elevii la liceu. Studenţii în robe cântă Gaudeamus. Sentimente de siguranţă şi veselie m-au învăluit la fiecare serbare de Adio Şorţuleţ Pepit, Adio Şcoala Generală, Adio ani frumoşi de Liceu şi mai ales la Festivitatea de Absolvire a Facultăţii. Ştiam că sunt gata să încep etapa următoare, indiferent de numele pe care îl purta.

Am crescut până la vârsta de 25 ani, obişnuită ca odată cu venirea verii să sărbătoresc un sfârşit de studii. Era un moment important în care ştiam că sunt lucruri pe care trebuie să le las în urmă şi altele noi pe care trebuie să le îmbrăţişez. E vară din nou. Nu mi-a mai rămas niciun cântec de La revedere de cântat. Respir aerul cald cu miros de trandafiri, privesc liniştită păpădiile şi mă întreb: Când ştiu că e momentul să sărbătoresc sfârşitul unei etape din viaţă? La locul de muncă, anii trec uşor unul după altul şi încep să-i număr ca şapte ani de la terminarea liceului sau ca trei de la absolvirea facultăţii. Dar cum ştiu să identific clar momentele în care trebuie să pun punct şi să încep o altă poveste? Nu mai aud sunând niciun clopoţel...

Nimic nu îmi sună familiar. Sunt zgomote pe care nu le recunosc sau altele pe care le identific greşit. De multe ori sunt ca într-o ceaţă deasă. Simpla anticipare a momentelor pe care le am de traversat, m-ar calma. Dar acum nu văd decât ACUM ŞI AICI în culori care se depărtează de lumină. Zâmbesc, amintindu-mi de încrederea pe care mi-o oferea gândul că am ajuns momentul schimbării de uniformă.

Dincolo de discursurile motivaţionale care vorbesc de ceaţa care anunţă o zi însorită sau de farul care luminează în furtună, ştiu, ca orice copil crescut într-un oraş port, că pe timp de ceaţă regula de bază este să reduci viteza de mers pentru a îmbunătăţi vizibilitatea. Aşa că dincolo de o vizualizare pozitivă a viitorului, primul pas este să identific clar tabloul din care fac parte, chiar dacă arată ca o pictură care aparţine impresionismului sau este tip avangardist. Am nevoie de o imagine corectă despre lumea mea.

Atunci, pot să privesc în urmă şi să văd dacă în drumul parcurs a venit momentul pentru o lungă vacanţă de vară.  Să ştiu că am mai absolvit o etapă de viaţă şi sunt pe cale să aştept toamna, cu toate schimbările şi transformările pe care le aduce. Acum, pentru mine curajul este să spun: S-a încheiat şi să privesc încrezătoare ÎNAINTE.

Articole - Comentarii