„Ne-a ajuns cuţitul la os“, răsună grav şi apăsat vocea mamei, în timp ce asculta încă pe ascuns Europa Liberă. Radioul relata evenimentele petrecute la Timişoara, decembrie 1989.  Atât eu cât şi sora mea, de faţă fiind, nu înţelegeam prea bine ce se întâmplă. Tot ce ştiam însă, era că tata era plecat la Timişoara şi că îl aşteptam să se întoarcă. Radioul anunţa încă 20 victime. Cu o lacrima strivită în colţul ochiului, mama ne zâmbi blând. Deodată se aude soneria. Era tata. Într-o mână ţinea bradul de Crăciun, în cealaltă, steagul României. Cu toată puterea strigă: „Trăiască România liberă!“ A fost ceva în vocea lui, în privirea lui care m-a făcut să pricep cu mintea mea de copil că un lucru incredibil se întâmplase: România devenise liberă!

Comunismul este o poveste pentru mine şi pentru generaţia mea. Am crescut bucurându-ne de libertatea râvnită de bunicii şi părinţii noştri. Am fost liberi să ne exprimăm gândurile şi simţămintele noastre. Ne-am trăit adolescenţa cu MTV-ul în sânge şi cu reviste doldora în ghiozdan. Am fost învăţaţi să credem în puterea libertăţii de exprimare, motiv pentru care mulţi dintre noi am ales jurnalismul.

Privind de-a lungul timpului, consider că suntem o generaţie privilegiată, dar în aceeaşi măsură avem o responsabilitate. Despre acest lucru doresc să vă vorbesc în continuare. Cum valorificăm ce ni s-a încredinţat? România este liberă! Ce facem cu libertatea presei?

Ştim cu toţii... ne confruntăm cu diverse probleme în peisajul mediatic românesc: situaţia actorilor neprofesionişti, libertatea prost înţeleasă…Mai mult, ştiu că există aici persoane care zâmbesc ironic în sinea lor, gândindu-se la subiectul adus în discuţie: libertatea presei. Există aşa ceva în România? După cum bine ştim, fiecare mediu este supus anumitor presiuni. Exemplele sunt diverse.

Ce facem însă cu libertatea presei? Dorim să o ajutăm să crească sau ne lamentăm că nu avem mai mult? Mă adresez în mod deosebit colegilor mei, (studenţilor mei), şi tuturor celor din breaslă: vă provoc să credeţi că situaţia actuală poate fi schimbată, să credeţi că puteţi contribui în acest sens!

România este liberă! Avem responsabilitatea de a face să crească ceea ce avem! Analizând la rece, am spune că lucrurile nu sunt deloc roz. Însă acesta nu este e un faliment, un eşec. Eşecul nu înseamnă să eşuezi în atingerea unui ţel. Eşecul se manifestă atunci când nu ai nicio viziune. Eşecul nu înseamnă a încerca şi a nu duce la îndeplinire. În schimb, insucces înseamnă a renunţa, a nu încerca măcar. Nu eşuezi atâta timp cât nu renunţi!

Ce facem cu libertatea presei? Haideţi să căpătăm viziunea unei prese mai libere, gata să „latre“ la orice moment din zi şi din noapte! Cum se transformă viziunea în realitate? Prin diferite mijloace. Prima mişcare ţine însă de atitudine. Să alegi! Să vrei! Să faci! Victor Frankl, evreu, psiholog, avea 26 ani când a fost trimis în lagăr de concentrare. Atunci când a fost chemat la interogatoriu a stat gol, în centrul unei lumini puternice, în timp ce oameni în umbră îl asaltau cu întrebări, ore în şir. Îi luaseră deja soţia, familia, scrierile lui, hainele, verigheta şi tot ce avea valoare materială. În mijlocul tuturor întrebărilor, lui Victor Frankl îi veni o idee: „Mi-au luat tot ce am avut, în afară de puterea de a-mi alege propria atitudine!“

Exemplul prezentat este dramatic, dar l-am ales pentru că arată că o decizie trebuie luată la nivelul atitudinii. Robert H. Schuller spunea că ştirea bună este că ştirea proastă se poate transforma în ştire bună, când îţi schimbi atitudinea.

Ce facem cu libertatea presei noastre? Răspunsul este la fiecare, în atitudinea, în perseverenţa fiecăruia. Consider că valoarea unui om nu este dată numai  de talentul său, de educaţia sa, ci de ceea ce îl face să nu cedeze, să nu descurajeze şi să strige din toată inima: „Trăiască presa liberă!“

Articole - Comentarii