Eroii sunt oamenii care îndeplinesc ceea ce trebuie îndeplinit, la momentul potrivit, fără să se gândească la consecinţe.

Mereu am simţit că aparţin unei generaţii care are o chemare specială. De mici parcă ne jucam altfel decât alţii, fiecare joc avea o regulă special inventată de noi, fiecare cântec de la v-aţi ascunselea avea o strofă în plus compusă de noi, chiar în iarna 91’ creasem o versiune specială a cântecului Moş Crăciun cu plete dalbe, în care îi doream răul lui Saddam Hussein. Am fost copiii care la şapte ani l-am văzut pe Ceauşescu împuşcat şi reportaje cu morţii de la Timişoara, fără atenţionările CNA-ului. Am simţit gustul amar al comunismului în fiecare sticlă de lapte pe care accidental o aduceam spartă acasă, în fiecare dimineaţă când mama ne lega cheia de gât şi ne spunea că trebuie să meargă la serviciu şi mai ales atunci când ieşeam la joacă şi constatam că toate fetele din cartier aveam fustiţele la fel, rămase de la ultima sărbătoare de pe stadion.

Atunci când visul copilăriei începuse să fie zdruncinat mai tare de comunism, ne-am trezit în primul Crăciun din viaţa noastră de şcolari, într-o Românie liberă, care parcă se născuse sub privirile noastre, îndeajuns de îndrăzneţe încât să credem în minunea democraţiei. Un cuvânt auzeam des, dar nu îi înţelegeam sensul: tranziţie. Toată lumea îl rostea cu convingere, dar tristeţe. Aveam de parcurs o perioadă care nu era neagră ca regimul comunist, dar nici strălucitoare ca stilul de viaţă occidental. Am crescut aşadar în nuanţe de gri, dar puternic încredinţaţi că blestemul cel vechi, e de mult trecut. Aşa auzeam la şcoală, pe stradă şi la televizor.

Dar timpul a trecut, noi am crescut şi am ajuns să avem fiecare job-urile noastre. Unii în instituţiile statului, alţii la companii multinaţionale, iar alţii la tot felul de IMM-uri. Nici un sfat părintesc sau vreo informaţie primită în anii de şcoală nu ar fi putut să ne pregătească pentru întâlnirea cu fantomele trecutului, mascate în haine la modă. Atunci ne-am izbit frontal în mare viteză de zidul care va avea să ne despartă de visele şi aspiraţiile bine conturate în anii de libertate proclamată. Dezamăgirea era împărţită între realitatea crudă pe care o descopeream şi, pe de altă parte, între  resemnarea celor din jur.

O lume în care respectul faţă de autoritate se confundă cu obedienţa, un sistem în care cerinţele şi responsabilităţile job-ului sunt subordonate regulilor nescrise, absurde prin lipsa de logică, şefi  care au permanent nevoie de confirmarea autorităţii prin exploatarea disponibilităţii angajaţilor, până la abuz profesional şi epuizare emoţională. Am descoperit că avem de înfruntat comunismul într-o lume care mimează democraţia. Un univers în care adevăratul blestem al vechiului regim este perpetuarea unei gândiri rigide, încleştate. Asemenea unui balaur cu multiple capete, acolo unde unul este tăiat, creşte altul şi mai mare şi mai puternic. Chipul hidos ne zâmbeşte peste veacuri, ascuns, dar ironic.  Zbârcit, dar care se întinereşte cu fiecare compromis acceptat. L-am confruntat cu pieptul gol şi m-a aruncat într-o groapă în care am stat şi am zăcut. Când am avut puterea să-mi deschid ochii şi să privesc în jur, am văzut că nu eram singură, ceilalţi tovarăşi de generaţie trăiau acelaşi chin, erau împroşcaţi cu acelaşi venin.

Acum văd două efecte ale situaţiei în care ne aflăm, care se pot reflecta în atitudini, comportament, acţiune: unul este incapacitatea de a prinde rădăcini într-un loc, iar al doilea este indiferenţa totală, în ton cu postmodernismul. Să le privim separat.

Dacă am decis să  „gândesc liber”, deci să declar astfel război  monştrilor din trecut, voi deveni un pelegrin, a cărui căutare este profesională şi care îşi va vedea sufletul fericit atunci când va simţi că adevăratul său potenţial este atins. Căutarea este după un job unde este promovată valoarea, unde deciziile sunt luate după standarde profesionale, unde se poate creşte profesional şi unde există posibilităţi de exprimare. Iar atunci când aceste condiţii nu sunt măcar parţial satisfăcute, se ajunge la imposibilitatea de păstra un loc de muncă pentru câţiva ani. Varianta de a avea un job timp de 30 ani, ca părinţii noştri, devine un mit. Este dincolo de profeţia lui Toffler, care a prefigurat că în secolul XXI, oamenii vor schimba două-trei profesii de-a lungul vieţii. Ce poate fi astfel mai trist decât un tânăr pom care este mereu dezrădăcinat?
 

Al doilea efect poate lua forma unui sistem de autoapărare. Pentru a nu mai fi rănit, vreau să ajung la nepăsare. Partea periculoasă este că atunci când ajungi să nu îţi mai pese de un lucru important din viaţă, cum ar fi job-ul, te trezeşti amorţit, iar momentele care altă dată îţi creau bucurii negrăite, acum te lasă fără reacţie. Pentru a justifica această trăire, posmoderimul şopteşte de după ceafă că sincretismul este binevenit, iar adevărul meu este acceptat pentru că esenţa stă în diferenţă, şi relativizarea este accentuată. Indiferenţa devine un mod de existenţă. Aşa cum spunea un profesor, răul proliferează atâta vreme cât oamenii buni aleg să nu facă nimic.

Mereu am simţit că aparţin unei generaţii care are o chemare specială. Dincolo de momentele speciale create în copilărie, simt că a venit timpul să lăsăm urme drepte care să fie păşite de cei care vin după noi şi care acum trăiesc un nivel de confuzie la cote maxime. Drumul parcurs până acum ne-a pregătit exact pentru acest moment, iar frumuseţea momentului stă tocmai în naturaleţea lui...lucruri îndeplinite în ceasul potrivit.

Articole - Comentarii