O analiză a discursurilor radio ale preşedintelui american George W. Bush din perioada septembrie 2001 – mai 2007

Atunci când persuasiunea ajunge la sfârşit, pasiunea trebuie să intervină, spunea cercetătorul Stephen Lucas. Evocarea emoţiilor este absolut necesară într-un discurs, însă aceasta nu are voie să depăşească numărul de utilizări ale probelor raţionale. Atunci consideraţiile etice intră în discuţie. În mesajele studiate al preşedintelui american, George W. Bush, se observă că acesta foloseşte probe dramatice care susţin numeroase emoţii, precum: teama (a se vedea enunţarea strategiei războiului, care se repetă la valoare de slogan: trebuie să ne confruntăm cu teroriştii în Irak, pentru a nu ne confrunta cu ei pe străzile oraşelor noastre) compasiunea, (vom onora pe cei căzuţi prin continuarea misiunii pentru care ei şi-au dat viaţa şi realizând acest lucru libertatea şi pacea vor dăinui, mândria (întâlnită în variate contexte: mândria Americii de a fi o ţară liberă, mândria de a conduce lumea în lupta împotriva terorismului, soldaţii americani se vor întoarce acasă cu mândria pe care au câştigat-o) furia – aceasta este emoţia cea mai des exploatată prin repetiţia evenimentelor din 11 septembrie 2001, reverenţa este în mare parte faţă de valorile americane: lumina libertăţii care trebuie să cucerească Irakul, libertatea care prinde rădăcini în Irak, democraţia care va dăinui; curajul – folosit de 36 ori în discursuri, de cele mai multe ori cu referire la trupele americane. După o analiză, chiar şi la macro, se observă că balanţa înclină spre probele dramatice, iar raţionamentele chiar dacă sunt valide, folosesc de cele mai multe ori premise false.

În cadrul analizei stilului, se observă  că mesajele studiate, au avut ca suport de transmisie radioul, iar o analiză a stilului trebuie să ia in calcul specificul acestui mediu de comunicare. Teoreticieni ai comunicării susţin la unison, că radioul este un mediu al stomacului, care se ghidează după senzaţii. Este un proces care debutează cu o senzaţie şi se termină cu o motivaţie. Ziarul este un mijloc de comunicare prelucrat preponderent cu mintea. În cazul radioului, selecţia se efectuează  predilect pe baza unor sentimente. Structurile raţionale sunt gândite în primă etapă şi abia ulterior se stabilesc metode de a trezi prin radio sentimente. Pare să se aplice şi în acest caz validitatea informaţiei: nu are importanţă dacă un ascultător este cu adevărat informat, important este ca el să se simtă informat.

În privinţa stilului, se remarcă folosirea, chiar în exces, a timpului prezent continuu. În limba engleză acesta este utilizat pentru a exprima o acţiune în desfăşurare la momentul vorbirii. În mesajele analizate, din perioada septembrie 2001 – mai 2007, se constată că George W. Bush foloseşte prezentul continuu, mărturie stând mai ales discursurile din 15 septembrie 2001, din 29 septembrie 2001 sau din 8 septembrie 2004. Una dintre utilizările prezentului continuu este cu rol stilistic, emfatic, de a acorda foarte mare importanţă momentului prezent, ceea ce creează o tensiune stilistică. Prin supraîncărcarea textului cu prezentul continuu se poate afirma că situaţia de criză este menţinută.

În toate mesajele studiate, chiar dacă lupta împotriva terorismului este văzută ca o misiune globală a secolului nostru, totuşi interesul naţional primează. Sugestiv în acest sens este numărul mare de utilizări  (de 706 ori) a adjectivului posesiv noastră în exprimări de felul: ţara noastră, misiunea noastră, ţelul nostru, scopul nostru etc. Din perspectiva realpolitik-ului, responsabilitatea  fiecărui stat –naţiune este de a-şi asigura propria apărare şi securitate. În discursuri, de cele mai multe ori, politica internă a SUA este argumentată prin cea externă. Iar realismul politic statuează primatul politicii externe asupra celei interne.

În final, se observă că, deşi discursurile politice ale lui George W. Bush, idealiste în conţinut, prin structură, se încadrează pe linia realpolitik-ului, susţin un realism defensiv, iar acesta este elementul care îl poziţionează pe preşedintele american, arată locul pe care îl ocupă pe harta mentală a publicului. Acest realism defensiv devine aproape o doctrină ataşată de numele preşedintelui G. W. Bush, ca mărturie a predispoziţiei oamenilor de a personaliza diversele abstractizări ale politicii externe. Preşedinţii  înşişi, ştiu, că pentru a face ca politicile lor să conteze, trebuie să aibă o recunoaştere a brand-ului. Şi inevitabil ajungem la axioma lui Marshall McLuhan: mediul este mesajul, ceea ce trimite la un posibil scenariu, unde, preşedintele care va urma lui George W. Bush să aibă cu acelaşi mesaj, un alt impact în arena relaţiilor internaţionale.

Articole - Comentarii