Hitler a ştiut că pentru a cuceri Europa trebuie să-şi cucerească mai întâi poporul. Şi aşa a făcut. Ajutat de ministrul său Gőbbels, Hitler a corupt conceptul leninist de propagandă. A făcut din acesta o armă în sine, de care s-a servit nediferenţiat, pentru a avea poporul de partea sa.

Iată ce afirma Hitler la o conferinţă de presă din 1938: Timp de decenii, împrejurările m-au constrâns să vorbesc aproape numai despre pace. Doar reafirmând mereu voinţa de pace a Germaniei, am putut să recuceresc, pas cu pas, libertatea poporului german, să îi procur armamentul necesar pentru o etapă ulterioară. Dar în tot acest timp, eu nu am vorbit despre pace decât că eram constrâns. Este necesar să modificăm psihologia poporului german să îl facem să înţeleagă faptul că există lucruri, care dacă nu pot fi obţinute prin mijloace paşnice, trebuie dobândite prin forţă. Acesta era atunci dezideratul poporului german.

Pe acest ton convingător a început Hitler să îi cucerească pe cei ce îl ascultă. O audienţă slabită formată din oameni care treceau printr-o criză economică marcată de un şomaj masiv. O Germanie izolată, de care fugea întreaga Europă. Franţa îşi îndrepta atenţia spre Uniunea Sovietică. Ţările europene păreau să izoleze Germania prin constituirea unor alianţe îndreptate împotriva politicii sale: alianţa franco-sovietică, alianţa franco-anglo-italiană, precum şi alianţele Franţei cu ţările răsăritene din Mica Antantă: România, Cehoslovacia, Iugoslavia. Germania nu se lasă intimidată de peisajul politic extern şi îşi va începe expansiunea. Cum? Modificând psihologia poporului german. Începând de aici, propaganda devine ea însăşi o tactică, utilizabilă la fel ca diplomaţia sau armata. Este o artilerie psihologică în care orice lucru cu valoare de şoc este folosit, în care nu ideea contează, ci cuvântul.

Pentru a înţelege mecanismul de funcţionare al propagandei, Tchakhotine (în J.M. Domenach,  Propaganda politică, 2004) explică: instinctul de luptă pus în mişcare, poate să se manifeste în două feluri opuse: unul negativ, care se exteriorizează prin teamă, atitudine depresivă, inhibiţie şi altul pozitiv, care conduce la exaltare, la o stare de excitaţie şi agresivitate. Excitaţia duce la extaz, la o stare care desemnează o ieşire din sine. Aceasta era situaţia ambiguă a germanilor supuşi propagandei hitleriste: erau pătrunşi în acelaşi timp de exaltare şi de frică, care poate fi împinsă în subconştient.

Cucerindu-şi astfel poporul, Hitler aliat cu Musolini a început politica de revizuire. Hitler desfiinţează Cehoslovacia, Musolini ocupa Albania. Franţa şi Anglia realizează în acest moment că nu există nici o cale de negociere cu Germania. Echilibrul puterii este ameninţat. Balansul de putere este înclinat spre Germania. Franţa şi Anglia se hotărăsc să acorde garanţie statelor ameninţate cu expansiunea germană. În cele din urmă, vor fi nevoite să se confrunte cu statele totalitariste.

Dintre oamenii care l-au urmat pe Hitler până la sfârşit şi care au murit pentru el, în mod sigur mulţi l-au urât. Dar procedeul şi ritmul propagandei sale, efectiv i-a hipnotizat. Ei şi-au pierdut forţa de a înţelege, de a urî. În fapt nici nu îl iubeau, nici nu îl detestau pe Hitler: erau fascinaţi de el, deveniseră automate în mâinile sale. Hitler le-a furat astfel viaţa, afectul, apoi sufletul. A fost mai întâi hoţ de suflete pentru ca apoi să fie cuceritorul Europei.

Vechiul Hitler nu mai poate fi reinventat azi în nici o formă. Suntem mult prea bine informaţi de tehnicile comunicării încât am devenit imuni la mesaje puternic persuasive. Mai mult chiar,  cunoaştem şi identificăm repede erorile argumentative din discursurile politicienilor sau clipurile publicitare. Am gustat din plin dezamăgirea seducţiei şi suntem în prezent o audienţă impasibilă. Mă întreb cum se va alcătui azi, în vreme de criză globală, un limbaj comun care motiveze şi să ofere îndrumare întregii lumi? Sau este criza limba în care am început cu toţii să vorbim şi pe care uimitor o înţelegem fără diferenţe de culoare? Un singur lucru rămâne sigur: familiaritatea aduce ignoranţă. Ce rămâne de făcut este să refuz orice obişnuinţă, clişeu, tipar de gândire impus, pentru a putea să  păstrez privirea limpede în vremuri de criză.

Articole - Comentarii