Aşteptam ca poarta albă, masivă din faţa noastră să se deschidă în timp ce gardianul verifica actele de identitate, cu actele sale. Nu era frig deşi era o zi de iarnă. Pregătisem mere proaspete, saleuri şi chec pentru a duce femeilor închise în penitenciarul în faţa căruia stăteam. Deodată, în mulţimea câinilor cu cerceluş albastru de la poartă, apare un câine cu picioarele din spate paralizate, târâindu-se şi schelălăind. Toate am închis ochii şi am înghiţit în sec. Era o privelişte care tulbura, pe care doreai să o eviţi. Nu am putut împiedica acest lucru. Câinele se învârtea cu disperare la picioarele noastre. Ciudat, în câteva clipe, părea că ne obişnuisem cu el. 

 Se făcuse timpul să trecem dincolo de poartă. De data asta am fost vizitator nr. 16. Am asuns timid ecusonul in buzunar pentru ca nu îmi doream o imagine  protocolară. Mergeam în curtea interioară a penitenciarului fără a putea ocoli privirile celorlalţi deţinuţi. Priviri care te fixau, priviri care te evitau, priviri obosite sau răzbunătoare, dincolo de gardul de sârmă. După ce am sunat la intrare şi am trecut de două porţi, am ajuns în curtea interioară a femeilor. Au sărit de bucurie când ne-au văzut. Chiar dacă nu mă cunoşteau ca pe celelalte colege, am primit îmbrăţişări şi sărutări din belşug.
 

Gardienele ne-au invitat să intrăm în camera de croitorie, locul de întâlnire. În timp ce aşteptam venirea celorlalte deţinute, o colegă din echipă a zis oftând: E numai graţie divină că nu am ajuns şi noi într-un loc ca ăsta! Nu am răspuns în nici un fel, dar cred că expresia feţei mele arăta cât de confuză eram, fapt care a făcut-o să continue: Ne-am născut în familii întregi, am avut parte de dragoste şi de educaţie, astfel încât am fost obişnuiţi să alegem binele. Majoritatea femeilor de aici provin din familii destrămate, au fost abuzate de mici iar răul a fost mai aproape de ele decât de noi. Nu am avut timp să mă gândesc atunci la aceste cuvinte dar ele au rămas ca un ecou in mintea mea. Deţinutele au intrat cu mare forfotă în încăpere. Unele veneau de la baie şi aveau părul umed, iar camera nu era deloc încălzită...Totuşi au rămas cu noi. Altele s-au aşezat în linişte pe bancă şi aşteptau să începem.

Am vorbit cu ele de frământările lor, de dorul lor de copii, de rugăciunile lor, de lupta continuă pe care trebuie să o ducă pentru a alege binele, de puterea credinţei. Deşi nu le văzusem pe aceste femei mai mult de trei ori şi nu ştiam nimic exact din viaţa lor, simţeam... nu ştiu exact ce...Simţeam că acolo trebuia să fiu, în acel moment. Simţeam frumuseţea unei acţiuni făcute în cel mai natural mod cu putinţă. Era o atmosferă în care chiar glumeam şi ne împărtăşeam poveştile, exact ca între femei. Nu mai eram deţinute şi vizitatori, eram toate femei, fiecare cu povara ei de purtat. Totuşi, la final, cea mai amuzantă din femeile din penitenciar, a izbucnit în plâns, ascunzându-şi faţa după o carte, departe de ochii noştri. Iar am înghiţit în sec şi am priceput că oricât am empatiza nu vom şti niciodată calvarul de acolo.

 Am mâncat împreună din bunătăţile aduse. Era aproape prânzul şi orele de vizită erau pe sfârşite. Le-am rugat pentru data viitoare să se gândească la o calitate, la un lucru frumos cu privire la persoana lor. Au zâmbit cu tristeţe şi au zis că vor încerca. Am plecat lăsând în urmă zgomote de porţi grele care se închideau una după alta. Am plecat lăsând în urmă, poate, un strop de normal.

Articole - Comentarii la acest articol (2)