Majoritatea studenţilor cred că scrisul înseamnă a nota idei, intuiţii, viziuni. Ei simt că mai întâi trebuie să aibă ceva de zis înainte de a pune ceva pe hârtie. Pentru ei, scrisul este puţin mai mult decât înregistrarea unui gând preexistent. Dar într-o asemenea abordare, să scrii cu adevărat este cu neputinţă. Scrisul este procesul în care descoperim ceea ce trăieşte în noi. Scrisul în sine revelează ceea ce este viu…Cea mai profundă satisfacţie a scrisului este aceea că deschide noi spaţii înăuntrul nostru de care nu ştiam înainte de a începe să scriem. A scrie înseamnă a porni într-o călătorie a cărei destinaţie finală nu o cunoaştem.
Henri NOUWEN
O stare de nelinişte mă trimite mereu la masa de scris.
O stare care mă face să las totul deoparte şi să zic: E timpul… Sunt momente când nu răspund acestei simţiri, dar atunci când o fac, o avalanşă de gânduri se iveşte şi mă cuprinde disperarea. Ce să aleg? Poate că ar trebui să aştept să mi se limpezească mintea şi apoi să mă apuc de scris. Mă ridic nervoasă şi mănânc un măr. Dacă aş asculta nişte muzică, ar ajuta. Melodiile preferate încep să se deruleze una după alta. Aştept. Am nevoie să scriu. Cum aş putea să fac loc cuvintelor să curgă? Trebuie să aibă o noimă. Închid ochii şi încep să scriu ceea ce simt. Exact ca acum…
Pornind la drum, starea de nelinişte de la început se transformă în entuziasm. Este etapa cea mai productivă. Ideile capătă identitate, iar textul prinde formă. E ca o metamorfoză: de la o mişcare browniană a unor gânduri, la un dans de vorbe. Mă opresc şi mă întreb: oare unde stăteau ascunse toate formulările, toate expresiile folosite?
Dar nu am timp să mă mir prea mult, pentru că de la entuziasm trec la îndoială. Scrisul e un exerciţiu dificil tocmai pentru că trimite mereu spre sinceritate. Arată, expune clar cele mai adânci trăiri, fără excepţie. Ori de câte ori nu am putut să fiu sinceră faţă de mine, scrisul a încetat. De aceea, onestitatea cred că este o condiţie intrinsecă a acestui proces. O condiţie, care îndeplinită va naşte îndoială. Oare oamenii mă vor privi la fel? Oare mă vor încadra de acum într-un tipar bine format din mintea lor? Oare nu am altceva mai bun de făcut?... Dar îmi amintesc că am ales să croiesc cărări cu VOCE TARE, iar riscurile nu mai înseamnă nimic dacă trăirea mea ajută în vreun fel pe cel de lângă mine.
Ajung spre final şi citesc în fugă textul care sfios s-a aşezat în pagină. Iau o pauză pentru că timpul este cel mai bun evaluator. El îmi spune dacă ar fi mai bine să apăs tasta Save sau Delete. Dacă aleg prima variantă, o urmă de regret mă cuprinde, gândindu-mă la cât de des am ignorat momentele de scris. Încerc să mă justific în faţă conştiinţei, dar scuzele nu au valoare.
Urmează etapa când mă bucur timid că am reuşit să dau glas unei simple trăiri. Abia acum trăiesc o stare de eliberare, pe care o primesc numai prin această activitate.
Pentru mine, scrisul înseamnă o necesitate mai mult decât un act de creaţie.
Articole - Comentarii la acest articol (0)
